Pazvante Chioru'
Acum mai bine de 200 de ani, ispravile unui pasa rebel zguduiau provinciile
balcanice ale Imperiului Otoman. Ecouri ale acelor vremuri s-au pastrat pana in
zilele noastre sub forma unei expresii care ne trimite cu gandul la o perioada
istorica indepartata si anacronica. Putin se cunoaste in prezent despre
personajul istoric Pazvante. Viata si ispravile sale au fost insa strans legate
de suferintele romanilor de pe malurile Dunarii, iar sfarsitul i-a fost pe
masura vietii…
Viata si ispravile celui care a dat limbii romane una dintre cele mai vechi
expresii, des uzitata si in prezent, sunt atipice pentru majoritatea pasalelor
care au servit de generatii intregi interesele Inaltei Porti. De fapt,
indrazneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a
dus pe pasa Pazvante direct in cartile de istorie turcesti, el ramanand pana
astazi singurul pasa care a indraznit sa se revolte contra autoritatii supreme
de la Stambul si sa creeze un adevarat "stat" independent, cu capitala
la Vidin, relatii diplomatice private si moneda proprie. Pentru istoricii
pasionati, Pazvante este si astazi o personalitate greu de etichetat. Diplomat,
egocentrist, maniac, fanatic, lingusitor, sadic, prieten fidel, nostalgic,
invatat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambitios, misogin,
razbunator, el intruchipeaza perfect figura dusa pana la extrem a unui slujbas
de rangul doi din Balcanii inceputului de secol 19.
Baiatul din Balcani
Undeva prin iarna anului 1758 se nastea, intr-un satuc din Bosnia, un copil a
carui faima de mai tarziu va straluci putin, dar intens, in noianul de intrigi
si taifasuri care zugraveste perfect imaginea unui Imperiu Otoman a carui stea
incepea sa apuna. Orfan de tata de la o varsta frageda, micutul Osman duce in
spate o zestre genetica diversa si un caracter pestrit si maleabil cum numai
Balcanii puteau da nastere in acele vremuri. Exista o sursa conform careia
Osman era fiul unei familii de romani din Valea Timocului, trecuti la Islam din
simplul motiv ca astfel erau scutiti de taxele comerciale percepute de turci
cetatenilor nonmusulmani din provinciile stapanite de ei. Nu exista, insa, mai
multe izvoare care sa confirme ipoteza originii romanesti. Astfel, se pare ca
bunicul sau facuse parte din garzile de akingii bosniaci ale orasului Sofia. De
aici rezulta, de fapt, al doilea nume al tanarului Osman, Pazvantoglu, o
derivatie a poreclei Pasban-Oglu, adica fiul gardianului. Bunicul sau era
nascut in Bosnia din tata turc si mama croata. Mama sa avea radacini
amestecate, rudele dupa bunica fiind formate din albanezi, evrei, sarbi,
bulgari si turci. Tipic balcanic!
Dupa moartea timpurie a tatalui, Osman ajunge in grija bunicului sau. Alaturi
de acesta deprinde arta armelor, isi insuseste primele notiuni de politica si
se apuca de camatarie. Cum pentru orice credincios musulman camataria este o
indeletnicire strict interzisa de perceptele religioase, Osman se afla pentru
prima data in viata in fata pericolului de a sfarsi in streang. Prins de
autoritatile turce, are de ales intre spanzuratoare si exil. In urma
interventiilor bunicului si datorita mitei avansate de acesta judecatorilor,
Osman scapa de la moarte si fuge intr-o noapte din inchisoarea din Sofia, unde,
spre norocul sau, o parte dintre gardieni erau vechi cunostinte ale bunicului.
Cateva zile mai tarziu, Osman Pazvantoglu strabate pe furis, intr-o barca,
apele Dunarii si ajunge in Tara Romaneasca. Aici, dupa multe peripetii,
datorate caracterului sau bataios, si dupa cateva scandaluri din cauza escrocarii
unor boieri, Pazvantoglu ajunge sa frecventeze cercul de apropiati ai
domnitorului muntean de origine fanariota, Nicolae Mavrogheni.
Politichie, smecherie, talharie…
Aflat in element propriu printre demnitarii fanarioti care parazitau Tara
Romaneasca, Pazvantoglu este brusc inflacarat de ideea de a ajunge sef al
garzilor domnitorului. Pentru inceput, se angajeaza in paza palatului domnesc
din Bucuresti, oferindu-si serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistenta
si ambitia nativa, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu
avanseaza, ajungand in doar doi ani sef al garzilor personale de arnauti, ale
domnitorului Mavrogheni. Fire sensibila, simte o stranie atractie pentru poezie
si astfel ajunge sa il cunoasca si sa se imprieteneasca cu renumitul poet
revolutionar grec de origine aromana Rigas Feraios. Atras de frumusetea
domnitelor romance de la curte, Pazvante, dupa cum l-au denumit romanii, este
respins de o asa numita jupanita Anica. Pazvante cade intr-o depresie care l-a
tinut la pat timp de doua luni. Ridicandu-se plin de razbunare, dezvolta o ura
bolnava impotriva femeilor, ura care va fi concretizata mai tarziu, in timpul
raidurilor de jaf efectuate in Valahia, cand personal indeamna hoardele de
pazvangii sa siluiasca orice femeie romanca intalnita in cale, indiferent de
varsta sau rang social.
Pofta de glorie si de marire a lui Pazvante nu mai putea fi tinuta in frau,
astfel incat, in scurt timp, ajunge sa comploteze cu boierii fanarioti
mazilirea lui Mavrogheni. Acesta afla si, turbat de furie, ordona decapitarea
lui Pazvante pe o platforma construita undeva in apropiere de strada Lipscani.
Nesabuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, in ultima instanta, de
catre interventia lui Rigas Feraios, interventie dublata de o suma consistenta
de bani, platita in prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni. Pazvante trece
inapoi Dunarea si organizeaza o banda de turci si albanezi, cu care incepe sa
jefuiasca sistematic Balcanii in lung si in lat. Reuseste astfel sa stranga o
suma considerabila de bani, pe care o va trimite direct sultanului Selim,
impreuna cu asigurarea ca, daca va fi pus aga, va dubla peschesul trimis
Inaltei Porti. Sultanul accepta momeala, iar Pazvante devine aga. Nemultumit,
doreste sa ajunga pasa in cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era
indiferenta la insistentele lui, strange o armata de mercenari adusi din toate
colturile Europei si se rascoala impotriva stapanirii turcesti a sultanului
Selim al treilea.
Pazvante nu mai poate fi oprit. In nebunia sa, creeaza un stat independent cu
capitala la Vidin si se autoproclama pasa. Fascinat de puterile occidentale,
dezvolta relatii diplomatice cu toate tarile din jur, ajungand chiar sa-si
deschida un consulat in Republica Franceza! In anul 1798, Pazvante stapanea
deja un teritoriu marginit de Dunare, Muntii Balcani, cetatea Belgradului si
orasul Varna. Dus de val, nu se lasa pana nu ajunge sa bata moneda proprie,
care pe o parte il infatisa, iar pe cealalta avea gravata puscaria din Sofia.
Jaf si durere in Valahia
Sultanul nu putea lasa nepedepsita indrazneala nebuna a lui Pazvante, astfel
incat, in anul 1798, trimite o expeditie militara de pedepsire, compusa din 100
000 de oameni si condusa de aga Husein Kukuc. In mod bizar, armata lui Kucuk nu
reuseste sa cucereasca Vidinul si, implicit, sa-l captureze pe Pazvante. Pus in
fata acestei situatii, aga Kucuk da vina pe domnitorul fanariot din Tara
Romaneasca, Constantin Hangerli, pe care il acuza ca nu i-a aprovizionat
suficient armata. Hangerli trebuie sa plateasca oalele sparte. In consecinta,
sultanul emite un firman de mazilire si executie a domnitorului fanariot, act
dus la indeplinire de aga Kucuk, la data de 18 februarie 1799. In vara
aceluiasi an, sultanul decide sa-l ierte pe Pazvante si se hotaraste sa-l
numeasca, in sfarsit, pasa de Vidin, impresionat de ambitia de neoprit a
baiatului din Balcani.
Stapanit de o sete nestinsa de bani si bunuri, Pazvante intreprinde unele
dintre cele mai crunte expeditii de jaf si distrugere din intreaga istorie a Tarii
Romanesti. Bolnav de ura, nu se multumeste cu jefuirea satelor si targurilor,
ci ordona incendierea acestora. Astfel de fapte, alaturi de siluirea femeilor
si uciderea barbatilor, duc la intarirea sentimentului antiotoman printre
romani, precum si la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe
sistem militar, din Tara Romaneasca. In anul 1800 trupele sale, denumite
pazvangii, jefuiesc si incendiaza Craiova, dintre cele circa 7 000 de case de
la acea vreme doar 300 fiind salvate. Acesta situatie a dus la un fapt straniu:
depasit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi isi cere
singur automazilirea! In ianuarie 1802, Bucurestii sunt terorizati la aflarea
vestii ca Pazvante si-a trimis trupele spre capitala. Domnitorul Mihail Sutu
fuge si ordona garnizoanei de arnauti albanezi sa apere orasul. Acestia se
cearta intre ei, fiecare aga albanez dorind sa detina comanda. Bucurestiul cade
in anarhie, fiind stapanit de bandele de pazvangii, care fraternizeaza cu
vagabonzii si cersetorii locali. Acesta situatie dramatica ia sfarsi,t odata cu
interventia brutala a trupelor turcesti, care restabilesc ordinea.
Mort de mana Jianului?
Distrugerile aduse de Pazvante nu au ramas fara replica. Intr-un episod
remarcabil si, din nefericire, prea putin cunoscut al Istoriei Romanilor,
trupele de haiduci olteni, conduse de Iancu Jianu reusesc sa dea o replica pe
masura atacurilor pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc si erou national Iancu
Jianu organizeaza o serie de incursiuni de urmarire si pedepsire dincolo de
Dunare. Intr-una dintre inclestari, ajunge sa se lupte personal cu iataganele
cu Pazvante. Cuprins de setea razbunarii, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul
temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chioru'.
Grav ranit de Jianu, el este salvat in ultima instanta de garda sa personala.
Supararea peste masura a Jianului este retinuta in unele balade, celebre atat
in Romania, cat si in Serbia si Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi
strigat: "Cu mana asta ti-am scos un ochi, tot cu mana asta te omor, caine
de pagan!". Marele nostru haiduc nu se opreste si, alaturi de cetele de
panduri olteni, continua sa treaca Dunarea. In anul 1809, haiducii lui Iancu
incendiaza Vidinul si Plevna, ucigand orice turc intalnit in cale, in replica
la actiunile lui Pazvante, care atacase Craiova si incendiase satele din
Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turceasca de la Turnu
Magurele, care devenise baza favorita de incursiuni a lui Pazvante. Iancu Jianu
in persoana aprinde fitilul care va arunca in aer moscheea din Turnu Magurele.
In urma acestor lovituri, turcii nu vor mai incerca niciodata construirea
vreunui edificiu musulman in Valahia.
Sfarsitul lui Pazvante este neclar, existand doua surse care precizeaza acest
acest moment. Intr-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie
1807, otravit de catre medicul evreu al orasului Vidin, din ordinul sultanului,
varianta putin probabila din cauza faptului ca Pazvante era o sursa importanta
de stoarcere a birurilor din Balcani. Mai plauzibila ramane varianta mortii
sale in urma distrugerii Vidinului de catre Iancu Jianu, care probabil ca si-a
indeplinit dorinta de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, dupa episodul
distrugerii Vidinului de catre panduri, nu mai apare nicio referire la Pazvante
Chioru', ci doar o simpla expresie, des folosita si in zilele noastre…
In orasul Vidin din Bulgaria mai pot fi vazute si astazi moscheea, biblioteca
si cazarma construite… “pe vremea lui Pazvante”.