ACOLO-N MUNŢI…

N-am voit să mai privesc în urma mea,
am plecat, aşa, deodată, acolo-n munţi
la stâna cea de veacuri, cu bârne seculare,
acolo, am dorit s-ascult tăcerea sufletului meu.

Sta scrisă, acolo, de mii de ani lumină,
cu slova credinţei în străbuni,
acolo, mă deschid, mă cert, mă judec,
că numai ei, străbunii mei, ştiu gândul drept.

Acolo, răspunsul tainic îl dezleg
e el, părinte al sufletului meu,
când în tăcere, îl văd din munte coborând,
capul îl plec în faţa lui, aşa se şi cuvine.

E mândru ca un astru, venit din lumi apuse,
lumina privirii lui pătrunde-n suflet,
nu pot să mă ascund sau strâmb eu să gândesc,
el, numai el, mă ştie, aşa cum sunt, am fost şi voi mai fi.

Ieri m-a chemat în ceas târziu, în noapte,
si m-a rugat la stele, să privesc,
să văd, să înţeleg, cum strălucesc de veacuri
in fiecare noapte, acolo, la locul lor.

Mi-a arătat cu gândul, falnici brazi,
chiar dacă cad, ei se ridică iar,
si tainic ei se nasc în tăcerea absolută,
nimic şi nimeni nu-i poate doborî.

La ceasul când soarele s-arată,
m-a luat de mână şi-n faţa lui eu m-am rugat.
priveşte, suflet zbuciumat, soarele a răsărit,
e acolo, unde-l ştii, e neschimbat.

Cu blândeţe, m-a rugat, să merg,
la stânca din care izvorăşte adevărul,
din căuşul palmelor lui, m-a îndemnat să beau,
si adevărul l-am aflat, în ochii lui.

Întinsă pe muşchiul veşnic verde,
am aflat, pe chipul străbunului meu tată,
adevărul existenţei sufletului meu,
acolo, unde eu am revenit de fiecare dată.

Risipită în tot şi toate, am revenit,
din brazi, din vânt, din aer, din izvoare,
din întrebări fără răspuns,
din timp trecut, prezent şi viitor.

Acum, eu m-am întors printre ei, semenii mei,
voi continua, cu sufletul deschis, eu să privesc
cu sufletu-mpăcat că adevărul l-am aflat,

acolo, între munţi,
in ceasul cel de taină,
eu l-am simţit, l-am cunoscut

(Lorelei, Bucuresti, aprilie 2001)