ESEU Mesaj dintr-o lume demult apusa…

… am fost în acea lume diferită de a noastră, o lume de mult uitata, a celor ce au fost şi-au dispărut dar prezenţa Lor este încă vie prin tot ce a rămas din Timpul Lor şi mai ales prin Credinţa Lor, acea Credinţă care trebuia înţeleasă şi simţită de urmaşii Lor, de generaţiile care au urmat…

Am urcat muntele fără să simt nici o urmă de oboseală, parcă grăbită să ajung acolo unde simţeam că sunt aşteptată, acolo de unde am fost chemată, erau mulţi oameni dar Eu nu i-am văzut, eram singură şi trebuia să ajung în interiorul muntelui, acolo unde sufletele celor care au apus au săpat ajutaţi de Credinţă şi braţe să dureze un Lăcaş Sfânt unde să se poată ruga în linişte, în singurătate, numai cu ei, numai cu sufletele lor… acolo l-am aflat pe Călugărul Daniel… acolo am descoperit chilia Moşului… acolo în acel loc am pătruns şi am stat cu ochii deschişi pentru a-i putea descoperi şi simţi, clipe ale Timpului Lui, în stânca unde nu poţi înţelege şi vedea decât dacă ai Credinţă şi Sufletul curat… acolo am descoperit şi înţeles semnificaţia pietrelor aşezate anume pe munte… acolo am fost EU şi numai EU în toate Timpurile Mele… dar până acolo am trecut printre bolţile pomilor încărcaţi de floare albă… m-am scăldat în cele patru vânturi… am luat cu mine verdele crud al naturii în priviri… am ieşit din stânca unde m-am născut a doua oară şi-am coborât pe cărarea muntelui străjuită de cei ce-au fost şi le-am auzit strigătul de luptă şi-am simţit pulberea cum se ridică sub bătaia copitelor aprigilor cai… acolo am auzit larma făcută de scuturi… de săbii… de armuri… acolo am auzit gemetele Lor… acolo m-am contopit cu Ei şi am simţit durerea, fericirea şi am înţeles că exist… acolo unde se află CETĂŢUIA NEGRU VODĂ…

Mai târziu mi-am îndreptat paşii spre NĂMĂIEŞTI unde civilizaţia şi-a pus amprenta reducând astfel din unicitatea acelui Lăcaş în care cei ce-au fost reuşiseră să înfăptuiască Locul Sfânt unde cei mulţi se adunau întru’ Credinţă pentru a mulţumi Celui Drept pentru lucruri înfăptuite… sunt răvăşită… sunt răscolită… o mare parte din mine a rămas acolo… în munţi… în stâncă… în ruga celor ce mai au Credinţa lăsată cu Sfinţenie spre nemurire… am luat cu mine Credinţa stâncii pe care am mângâiat-o în neştire… am simţit-o cum m-a pătruns prin vârful degetelor ce le-am purtat cu duioşie, cu sufletul, cu gândul, cu inima, cu existenţa mea… cu toată fiinţa mea… am îmbrăţişat cu gândul Stânca şi Credinţa… şi mi-am contopit trupul cu Sfânta Stâncă simţind-o adânc… înalt şi mi-am lăsat sufletul purtat în ascultarea şoaptelor ce izvorau din munte… DA, AM FOST DIN NOU VALAHĂ ÎN TIMP ŞI SPAŢIU… şi numai EU şi STÂNCA ne-am şoptit un LEGĂMÂNT… şi m-am renăscut din Stâncă… din vuietul Strigătului de Luptă al Celor ce au fost Strămoşii Mei…Dacii…Da sunt o Daca…sunt o Valaha..

(Lorelei, satul Cetateni, septembrie 2003)

Mesaj dintr-o lume demult apusa…

ESEU … 

...am fost în acea lume diferită de a noastră, o lume de mult uitata, a celor ce au fost şi-au dispărut dar prezenţa Lor este încă vie prin tot ce a rămas din Timpul Lor şi mai ales prin Credinţa Lor, acea Credinţă care trebuia înţeleasă şi simţită de urmaşii Lor, de generaţiile care au urmat… Am urcat muntele fără să simt nici o urmă de oboseală, parcă grăbită să ajung acolo unde simţeam că sunt aşteptată, acolo de unde am fost chemată, erau mulţi oameni dar Eu nu i-am văzut, eram singură şi trebuia să ajung în interiorul muntelui, acolo unde sufletele celor care au apus au săpat ajutaţi de Credinţă şi braţe să dureze un Lăcaş Sfânt unde să se poată ruga în linişte, în singurătate, numai cu ei, numai cu sufletele lor… acolo l-am aflat pe Călugărul Daniel… acolo am descoperit chilia Moşului… acolo în acel loc am pătruns şi am stat cu ochii deschişi pentru a-i putea descoperi şi simţi, clipe ale Timpului Lui, în stânca unde nu poţi înţelege şi vedea decât dacă ai Credinţă şi Sufletul curat… acolo am descoperit şi înţeles semnificaţia pietrelor aşezate anume pe munte… acolo am fost EU şi numai EU în toate Timpurile Mele… dar până acolo am trecut printre bolţile pomilor încărcaţi de floare albă… m-am scăldat în cele patru vânturi… am luat cu mine verdele crud al naturii în priviri… am ieşit din stânca unde m-am născut a doua oară şi-am coborât pe cărarea muntelui străjuită de cei ce-au fost şi le-am auzit strigătul de luptă şi-am simţit pulberea cum se ridică sub bătaia copitelor aprigilor cai… acolo am auzit larma făcută de scuturi… de săbii… de armuri… acolo am auzit gemetele Lor… acolo m-am contopit cu Ei şi am simţit durerea, fericirea şi am înţeles că exist… acolo unde se află CETĂŢUIA NEGRU VODĂ… Mai târziu mi-am îndreptat paşii spre NĂMĂIEŞTI unde civilizaţia şi-a pus amprenta reducând astfel din unicitatea acelui Lăcaş în care cei ce-au fost reuşiseră să înfăptuiască Locul Sfânt unde cei mulţi se adunau întru’ Credinţă pentru a mulţumi Celui Drept pentru lucruri înfăptuite… sunt răvăşită… sunt răscolită… o mare parte din mine a rămas acolo … în munţi… în stâncă… în ruga celor ce mai au Credinţa lăsată cu Sfinţenie spre nemurire… am luat cu mine Credinţa stâncii pe care am mângâiat-o în neştire … am simţit-o cum m-a pătruns prin vârful degetelor ce le-am purtat cu duioşie, cu sufletul, cu gândul, cu inima, cu existenţa mea… cu toată fiinţa mea… am îmbrăţişat cu gândul Stânca şi Credinţa… şi mi-am contopit trupul cu Sfânta Stâncă simţind-o adânc… înalt şi mi-am lăsat sufletul purtat în ascultarea şoaptelor ce izvorau din munte… DA, AM FOST DIN NOU VALAHĂ ÎN TIMP ŞI SPAŢIU… şi numai EU şi STÂNCA ne-am şoptit un LEGĂMÂNT… şi m-am renăscut din Stâncă… din vuietul Strigătului de Luptă al Celor ce au fost Strămoşii Mei…Dacii…Da sunt o Daca…sunt o Valaha.. (Lorelei, satul Cetateni, septembrie 2003)

UN VIS …

„Dacă aş fi o pasăre…
Aş veni la tine…”

If I were a bird I’d come to you

… Această dorinţă a devenit ca o obsesie pentru mine. Ce mai putem face?… Mă îndrăgostisem de o voce, doar de o voce… Oare voi putea să scap de obsesia acestei voci? Doream să-i văd o clipă chipul care refuza cu încăpăţânare să se arate. Dorinţa era atât de mare încât mereu închideam ochii şi căutam să mi-l imaginez. Visam cu plăcere clipa când ne vom întâlni.

Trecuse mai bine de un an şi ceva în care această dorinţă ardea ca o flacără vie, arzându-mi întregul trup. Nu doream decât să-mi dăruiască o clipă din viaţa lui. Îl doream nespus de mult cu toată convingerea că este un chip urât dar vocea lui îmi spunea că are o frumuseţe în adâncul sufletului şi că puţini sunt cei ce reuşesc să ajungă să o vadă, să o cunoască.

În visul meu m-am întâlnit cu el în cele mai sălbatice locuri. Era ca şi cum totul se petrecea aievea, pentru ca în adâncul fiinţei mele persista vocea lui obsedantă, căldura ce o emana atunci când vorbea, râsul lui îmi răscolea mintea şi trupul în chip diabolic, gingăşia cu care îmi pronunţă numele, toate acestea sporeau dorinţa mea să-i văd chipul. Cel mai mult persistau imaginile întâlnirii noastre în mijlocul sălbatic al unei plaje, unde eu mă retrăgeam de multe ori. În singurătatea gândurilor mele, în mijlocul micului meu univers, ferită de răutăţile oamenilor şi de poftele lor deşănţate, eram fericită.

În locul acesta sălbatic în care îmi regeneram trupul şi-mi îmbătam nările şi fiinţa cu puritatea lui, îl vedeam cum înaintează, domol şi parcă cu frică, adus de unda magnetică a dorinţei mele de a-l simţi lângă mine. Se aşeza, cuminte, în teritoriul universului meu şi mă privea cu nesaţ, cu duioşie, cu multă curiozitate şi parcă întrebându-se ce căuta acolo… Stăteam nemişcaţi, parcă frica pusese stăpânire pe noi ca un singur gest ar fi putut destrăma vraja întâlnirii noastre înainte de a ne cunoaşte, de a ne simţi, de a ne atinge, de a ne vorbi. Îi intuiam zbaterile interioare şi-i citeam gândurile şi dorinţele identice cu ale mele. Într-un târziu întindea mâinile şi-mi cuprindea capul în ele, întorcându-mi faţa spre imenşii lui ochi stăpâniţi de dorinţa arzătoare de a-mi citi gândurile…

– Eşti mai frumoasă decât mi-am imaginat, dar frumuseţea ta o ai în verdele privirii, o ţii ascunsă în adâncul tău, dar eu o văd şi simt cum mă cuprinde şi mă stăpâneşte. Verdele privirii tale se aseamănă cu cel al şarpelui când vrea să-şi stăpânească victima ce şi-a ales-o.

– Greşeşti… Tu vezi în dorinţa mea de aţi vedea chipul că ai fi o victimă?

-…

– Şi tăcerea este un răspuns, dragul meu prieten!

– Uită-te atent în ochii mei şi eu îţi voi citi gândurile! E prea sublimă această clipă când încercam să ne cunoaştem cu adevărat. Eu nu pot aparţine nimănui şi recunosc că nici tu nu trebuie să fii decât al tău însuţi… egali şi liberi amândoi… Ştii bine că oamenii trebuie să se iubească fără prejudecăţi şi constrângeri… eu te iubesc numai când eşti numai al meu, dar pe urmă sunt numai a mea… dar tu… tu cauţi totuşi în dragoste un stăpân… un stăpân legat de ceea ce stăpâneşti… Atunci am văzut în adâncul ochilor lui toate imaginile care le vedea în adâncul meu şi am înţeles că şi el a dorit să mă vadă, să mă simtă lângă el şi cu el. Am revăzut locurile unde visasem că-l voi vedea, i-am văzut soţia şi cei doi copii, i-am citit nedumerirea şi întrebările… cum?… când?… şi unde s-a destrămat dragostea lui pentru soţie, frământările şi viaţa lui agitată, pe care nu o înţelegea, căutările şi nemulţumirile prin care trecuse. Acum dragostea lui şi-o revărsa numai asupra copiilor căutând prin asta să-şi găsească împlinirea pe care o pierduse.

Într-un târziu, ne-am întins pe nisipul cald şi ne-am îmbrăţişat, însetaţi de dragostea ce dogorea în noi. Atingerea trupurilor noastre a făcut să vibreze dorinţele noastre pline de aşteptări. Eram o singură fiinţă, un singur trup, o flacără vie sub cerul care ne învăluia în pânza lui infinită. Pierduţi în marele Univers şi gustând din cupa plină cu nectarul dragostei, ne regăseam şi trăiam din voluptatea supremei clipe pe care puţini o cunosc cu adevărat. Dar totul se oprea aici şi o durere îmi străbătea trupul şi mintea de căutări şi de dorinţa de a vedea chipul dragostei pentru o voce…

Vocea… acea voce… răsuna în mine cu o cruzime răutăcioasă, parcă vrând să întineze puritatea dragostei ce o purtam în mine şi cu mine de-atâta timp…

Lorelei, Bangkok, 28 mai 1997

LOCUL UNDE ISTORIA SE INTALNESTE CU INGERII - MANASTIREA CETATUIA NEGRU VODA

Mesaj dintr-o lume demult apusa…


… am fost în acea lume diferită de a noastră, o lume de mult uitata, a celor ce au fost şi-au dispărut dar prezenţa Lor este încă vie prin tot ce a rămas din Timpul Lor şi mai ales prin Credinţa Lor, acea Credinţă care trebuia înţeleasă şi simţită de urmaşii Lor, de generaţiile care au urmat…

Am urcat muntele fără să simt nici o urmă de oboseală, parcă grăbită să ajung acolo unde simţeam că sunt aşteptată, acolo de unde am fost chemată, erau mulţi oameni dar Eu nu i-am văzut, eram singură şi trebuia să ajung în interiorul muntelui, acolo unde sufletele celor care au apus au săpat ajutaţi de Credinţă şi braţe să dureze un Lăcaş Sfânt unde să se poată ruga în linişte, în singurătate, numai cu ei, numai cu sufletele lor… acolo l-am aflat pe Călugărul Daniel… acolo am descoperit chilia Moşului… acolo în acel loc am pătruns şi am stat cu ochii deschişi pentru a-i putea descoperi şi simţi, clipe ale Timpului Lui, în stânca unde nu poţi înţelege şi vedea decât dacă ai Credinţă şi Sufletul curat… acolo am descoperit şi înţeles semnificaţia pietrelor aşezate anume pe munte… acolo am fost EU şi numai EU în toate Timpurile Mele… dar până acolo am trecut printre bolţile pomilor încărcaţi de floare albă… m-am scăldat în cele patru vânturi… am luat cu mine verdele crud al naturii în priviri… am ieşit din stânca unde m-am născut a doua oară şi-am coborât pe cărarea muntelui străjuită de cei ce-au fost şi le-am auzit strigătul de luptă şi-am simţit pulberea cum se ridică sub bătaia copitelor aprigilor cai… acolo am auzit larma făcută de scuturi… de săbii… de armuri… acolo am auzit gemetele Lor… acolo m-am contopit cu Ei şi am simţit durerea, fericirea şi am înţeles că exist… acolo unde se află CETĂŢUIA NEGRU VODĂ…

Mai târziu mi-am îndreptat paşii spre NĂMĂIEŞTI unde civilizaţia şi-a pus amprenta reducând astfel din unicitatea acelui Lăcaş în care cei ce-au fost reuşiseră să înfăptuiască Locul Sfânt unde cei mulţi se adunau întru’ Credinţă pentru a mulţumi Celui Drept pentru lucruri înfăptuite… sunt răvăşită… sunt răscolită… o mare parte din mine a rămas acolo… în munţi… în stâncă… în ruga celor ce mai au Credinţa lăsată cu Sfinţenie spre nemurire… am luat cu mine Credinţa stâncii pe care am mângâiat-o în neştire… am simţit-o cum m-a pătruns prin vârful degetelor ce le-am purtat cu duioşie, cu sufletul, cu gândul, cu inima, cu existenţa mea… cu toată fiinţa mea… am îmbrăţişat cu gândul Stânca şi Credinţa… şi mi-am contopit trupul cu Sfânta Stâncă simţind-o adânc… înalt şi mi-am lăsat sufletul purtat în ascultarea şoaptelor ce izvorau din munte… DA, AM FOST DIN NOU VALAHĂ ÎN TIMP ŞI SPAŢIU… şi numai EU şi STÂNCA ne-am şoptit un LEGĂMÂNT… şi m-am renăscut din Stâncă… din vuietul Strigătului de Luptă al Celor ce au fost Strămoşii Mei…Dacii…Da sunt o Daca…sunt o Valaha..

Lorelei, satul Cetateni, septembrie 2003

Poveste de iubire

Daca iubirea ta exista… atunci te rog sa ai rabdare…

Am comis o crima frumoasa, iubite… am indraznit sa sfidez ratiunea si sa ma las prada unei feerii numita IUBIRE. Si te iubesc asa cum o pasare iubeste zborul si libertatea… asa cum albina iubeste floarea… tu esti infinitul meu magic. Esti credinta mea si in fiecare noapte ma cobor in sanctuarul viselor, unde-ti cladesc lacas de marmura, impodobit cu petale de trandafiri pe care valseaza picaturi de roua, izvorate din doi ochi verzi. In bratele tale am descoperit o lume noua… am gasit o alta definitie a fericirii… am invatat sa respir un alt aer… sa zambesc sub un alt cer…

As fi dorit sa-ti pot spune… BUNA DIMINEATA SOARE!… dar simteam un gol imens in mine… si m-am gandit ca chiar daca atunci cand deschizi ochii si intunericul norilor domina cerul chiar si atunci cand e inca un ger cumplit afara, chiar si atunci cand nu stii ce iti mai poate aduce inca o zi dar te bucuri si sufletul este linistit langa cel mai scump om din lume… o blanda fericire iti poate inunda sufletul si viata alaturi de un omul care iti aduce atatea bucurii inimii care stie sa te inteleaga prin intelepciunea inimii si a unui mare, mare suflet…

Mi-am adus aminte de gustul amar al clipelor de singuratate… acea singuratate de care nu doream sa ma despart si de clipele cand nu aveam cui sa ma impart atunci cand timpul ma inconjura doar cu tacere si ramaneam trista mereu pe strada si acasa vazand perechi si ca un trandafir ma uscam de dorul inimii… au fost ani in care mi s-a parut ca refuz cu incapatanare ca cineva sa paseasca in viata mea… ca omul visului care sa ma inteleaga, sa ma iubeasca asa cum sunt eu copilaroasa cu lumea, cu lacrimi si cu bunatatea inimii care a stiut sa imparta chiar daca nu a avut… stiam ca dragostea vine singura fara a o cere, ca dragostea iti ofera cele mai frumoase clipe, ca trebuie sa lupti pentru ea si s-o cuceresti dar cel mai important s-o cauti… Au fost momente cand sufletul meu a dorit sa simta un alt suflet alaturi si care sa primeasca tot de la mine… cu care sa impart si greul si bucuriile… cu rabdare si intelegere si cu credinta ca Dumnezeu iti da tot ce-i ceri si tot ce meriti… dar s-a intamplat sa apari Tu… si ti-am deschis usa sufletului meu… lasandu-te sa pasesti de mana cu Iubirea…

Am sentimentul ca nu ne-am vazut de multa vreme si eu ma tot gandesc la Tine. Vreau sa iti spun mai sincer ca niciodata ca mi-e foarte, tare dor de Tine… as vrea sa fii cu mine o vesnicie, sa nu ma parasesti nici chiar in vis… cand sunt cu tine ma simt atat de implinita si fericita incat mi se pare ca lumea toata e a mea… as vrea sa te strang mereu la piept, sa fii al meu iubit… incerc sa cred… sa sper ca nu vei inceta vreodata sa ma iubesti… pentru ca atunci toata natura se va ofili si pasarile nu vor mai canta, caci toate vor fi ca intr-un mare doliu… nu-ti cer decat un coltisor din inima ta unde sa ma cuibaresc o clipa… nu-ti cer decat sa ma lasi pierduta in tacere… sa te fac fericit… nu am putere sa-ti zambesc si asta pentru ca mi-ai redus la tacere cuvintele… si totusi pot sa iti spun acum ca TE IUBESC… sunt plina de dor… as vrea sa fiu a ta, as vrea sa fii al meu si inima-mi bate-asteptand in speranta… cersesc un semn de la Tine venind… iubirea e crunta si amarnic ma doare… obrazul ti-l vad in somn… si inima-mi bate in disperare… ce este iubirea???… nu am un nici un raspuns… poate un cantec… sau poate o floare… clipe traite intre aievea si vis… intre speranta si disperare… te vad in parc… ma simt ca niciodata… esti singur si mergi nu stiu la ce gandind… iar eu vin langa tine sa iti spun un vis de-al meu si te observ zambind… bine-ai venit in viata mea iubite… eu te doresc acum mai mult decat oricand… saruta-ma… sa ne iubim aici ca doi nebuni… ca doua vise-n vant iar primii zori de zi sa ne gaseasca asa cum eu as vrea mereu sa fie… lumina cand va vrea sa ne trezeasca… acoperiti sa fim de fericire…

Lorelei, Bucuresti, 2001